De cateva zile tin sa scriu si nu reusesc. Acum mi-am facut un pic de timp si vrea sa va supun atentiei un subect senzational, Pasajul Unirii :)), insa subiectul nu e de ras.
In fiecare dimineata trec prin acest pasaj si tot in fiecare dimineata zaresc aceeasi peroana care nu are priciare de la genunchi in jos si care foloseste niste carje pentru a se deplasa si pantalonii sunt special creati pentru ca pe monturi au o piele groasa pentru a rezista la frecare. Este socant ca se deplaseaza destul de greu la modul ca eu ma duc de la unirii pana la romana si ma intorc si el nu stiu daca reuseste sa traverseze pasajul.
Uneori ma intreb cum e sa traiesti in lumea lui in care nimik nu are viteza din viata noastra si unde minutele nu inseaman prea mult. Ma intreb daca intarzie unde se duce si uneori presupunand ca are un job cum reuseste sa ajunga la timp tinand cont de modul de deplasare si de timpul de deplasare. Daca vreodata il vedeti analizati un pic situatie si o sa intelegeti de ce mi-am dorit sa va supun atentiei acest subiect.
Nu pot decat sa imi arat respectul si aprecierea fata de o asemenea persoana care desi are ambele picioare amputate continua sa lupte sa mearga sa desfasoare o activitate si nu l-am vazut niciodata cersind ceea ce e foarte important. Dumnezeu sa ii ofere putere sa lupte in continuare.
Serios chiar mi-as dori sa reflectati asupra acestui subiect sa va ganditi ca multe lucruri banale din viata noasta in viata lui nu exista : alergatul dupa metrou, dinamica vietii, lenea de a se da jos din pat etc.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu