Ioan Şerban, declarat mort în 1995 printr-o sentinţă judecătorească, s-a plimbat prin trei instanţe ca să demonstreze că este viu. Eroarea a fost îndreptată abia în 2011, prin perimarea procesului în care a fost pe punctul de a-şi pierde casa.
Povestea bucureşteanului Ioan Şerban este dea dreptul halucinantă. Pare un SF, dar Şerban, ajuns între timp la respectabila vârstă de 80 de ani, povesteşte că a rupt mai multe rânduri de încălţări, a irosit bani, timp şi nervi alergând prin instanţe să-şi caute dreptatea. N-a găsit-o.
"În 1995, într-un proces civil, Judecătoria Sectorului 5 a concluzionat că aş fi murit şi, pe motiv că dosarul nu e de competenţa sa teritorială, mi l-a trimis în judeţul în care m-am născut, în Teleorman. M-am plimbat apoi câţiva ani la Alexandria şi Videle, eu, mortul-viu, ca să demonstrez că trăiesc şi să nu-mi pierd casa, dar judecătoriile şi-au declinat pe rând competenţa şi au trimis dosarul înapoi la Bucureşti", povesteşte pentru "Evenimentil zilei" bărbatul.
De supărare, nu s-a mai dus la proces
Chiar dacă l-au văzut în carne şi oase, judecătorii au scris negru pe alb că este mort, aşa că a refuzat să se mai ducă la proces.
"Am zis că, dacă vor să mă găsească, or să vină după mine pe lumea cealaltă. Te mai poţi numi judecător după ce scrii într-o sentinţă judecătorească că sunt mort, deşi ai avut dovada supremă că sunt viu, m-ai văzut în carne şi oase? E curată batjocură", declară Ioan Şerban.
Cazul său este unul clasic de injustiţie post-decembristă. Un simplu cetăţean, purtat pe drumuri ani la rând pentru un banal caz de succesiune după moartea părinţilor. Dacă judecata strâmbă a magistraţilor a fost determinată de incompetenţă sau rea-credinţă, doar Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) ar putea stabili. CSM i-a răspuns octogenarului, spunându-i că forul suprem al justiţiei române nu judecă, nu se poate substitui in stanţelor de judecată, ci are doar rol administrativ şi de reglementare.
Mărul discordiei
În anii ’80, soţii Nae şi Rada Şerban au trecut pe rând în lumea celor drepţi, lăsând în urmă patru copii, două fete şi doi băieţi. Mare agoniseală n-au strâns în viaţă, deşi au muncit pe rupte.
Nae a intrat în Jandarmerie pe vremea când România era monarhie şi a ajuns şef de secţie la Romanaţi, undeva, prin Olt. Rada a avut grijă de casă şi de copii. În 1948, după venirea comuniştilor, destinul familiei Şerban a luat o întorsătură dramatică. Jandarmul Nae a fost arestat. "Vina" lui: a servit burghezia şi chiaburii.
Constantin, băiatul cel mare, ajuns aviator, a fost dat afară din armată. Cel mic, Ioan, nu a mai fost primit la liceul din Alexandria. Pe averea familiei au pus mâna comuniştii, iar copiilor nu le-a mai rămas mare lucru.
După moartea soţilor Şerban, agoniseala familiei, inclusiv casa natală din comuna Botoroaga, a fost împărţită între cei patru fraţi. La acea vreme, mezinul Ioan Şerban şi cele două surori, Elena şi Stanca, locuiau într-o casă la margine de Bucureşti, amplasată pe actuala şosea Măgurele. Ioan o luase cu chitanţe de mână şi cu martori, nu avea acte pe ea. Cum era şi firesc, această casă nu a făcut obiectul succesiunii din 1982.
Actul care te bagă în groapă
Nu mică le-a fost mirarea lui Ioan şi surorilor lui când, în 1994, fratele lor, Constantin, a cerut unei instanţe de judecată să introducă în moştenirea părinţilor şi casa din Bucureşti şi s-o împartă celor patru fraţi. Cum un necaz nu vine niciodată singur, Ioan nu-şi trecuse imobilul din Şoseaua Măgurele pe numele său, tocmai umbla să-şi facă acte pe casa cumpărată şi achitată, practic, pe încredere.
Procesul a început la Judecătoria Sectorului 5, au fost audiaţi reclamantul, Constantin Şerban şi pârâţii, adică fraţii săi, Ioan, Elena şi Stanca. Citim în sentinţă că la data pronunţării "pârâţii au fost prezenţi, personal", la fel şi reclamantul asistat de un avocat.
Cine l-a "omorât"?
Cum ajung judecătoarele Viorica Clenciu, Mirela Rusu şi grefiera Florica Andrei la concluzia că pârâtul Ioan Şerban, prezent la şedinţa de judecată, a murit, nu ştim, dar asta citim în năucitoarea sentinţă cu numărul 1320 din 2 martie 1995: deoarece "cererile privitoare la moştenire precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al mortului. Instanţa constată că ultimul domiciliu al defunctului Şerban N. Ioan (...) a fost în comuna Botoroaga, judeţul Teleorman. Drept consecinţă, instanţa va dispune declinarea competenţei de solu ţionare a cauzei de faţă în favoarea Judecătoriei Alexandria".
E adevărat că Ioan Şerban s-a născut în comuna Botoroaga, dar de la vârsta de 18 ani a avut domiciliul la diverse adrese, toate în Bucureşti.
INCREDIBIL.
Chiar dacă era "mort", Ioan Şerban trebuia să semneze pentru citaţiile
primite şi să ia la cunoştinţă despre termenele proceselor"Nu ştiu dacă m-au înviat în scriptele lor sau sunt tot mort, dar nu mă mai interesează. Nu mi-e frică de ei."
IOAN ŞERBAN, bucureşteanul viu, declarat mort
PE PICIOARELE LUI
"Decedatul" a făcut naveta la Alexandria şi Videle
În fatidica zi de 2 martie a anului 1995, Ioan Şerban şi surorile sale au plecat liniştiţi acasă, la imobilul din Măgurele. Abia când sentinţa le-a fost trimisă prin poştă au aflat cum e cu pârâtul "mort" şi cu transferul procesului în Teleorman. Ioan a mers după dosar la Judecătoria Alexandria şi la primul termen a întrebat instanţa de ce judecă un cadavru viu?
Pe drumuri Judecătorii au vrut să-l amendeze, dar au renunţat şi chiar s-au amuzat copios când au citit sentinţa colegilor din Bucureşti şi au văzut că Şerban avea dreptate. Mortul din acte vorbea şi acuza o aberaţie consfinţită de justiţie.
În lipsa unui act de deces, prezent în instanţă cu buletinul de identitate care demonstra că el este Ioan Şerban, judecătorii i-au dat dreptate, dar au spus că nu e de competenţa lor să îndrepte eroarea materială. Şi, implicit, nici dosarul în sine nu este de competenţa lor.
După două termene şi-au declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Videle.
Prin hăţişurile justiţiei
Saga de la Videle a fost mai lungă, dosarul a fost mutat de la un complet la altul, de parcă îi frigea pe magistraţi. Vreme de un an şi jumătate, lunar, bătrânul Şerban a făcut naveta la Videle. În timpul procesului, reclamantul Constantin Şerban a murit, a venit la proces fiul acestuia şi a declarat că procesul nu are obiect fiindcă el, în calitate de moştenitor al reclamantului, nu doreşte partajarea casei de la Bucureşti. Degeaba. Judecătorii aveau o problemă nu doar cu procesul de moştenire în sine, ci cu "mortul" viu şi competenţa de judecare teritorială.
Şi, după un an şi jumătate, au ajuns la concluzia că nu a lor este această competenţă, motiv pentru care au trimis dosarul de unde a plecat, adică la Judecătoria Sectorului 5.
OBOSIT DE PROCESE
"Să mă amendeze pe lumea cealaltă!"
Un om de bine din judecătoria Videle i-a deschis ochii bătrânului Şerban şi i-a spus că dacă nu se mai prezintă la proces, iar fratele reclamant nu mai este în viaţă, procesul se va suspenda de la sine şi va fi închis prin perimare, după un an.
"Ce puteau să-mi facă? Să mă caute şi să mă amendeze pe lumea cealaltă", ne povesteşte, hâtru, bătrânul.
A reuşit să-şi facă actele pe casa din Măgurele, care făcea obiectul unui proces de succesiune/partajare fără a fi a lui în scriptele de la Administraţia Financiară.
Aproape că uitase de proces, când a primit o citaţie în care era chemat din nou la judecată, tot în calitate de pârât, tot pentru casa din Şoseaua Măgurele, pe 2 februarie 2011.
Ioan Şerban s-a speriat fiindcă din cei patru fraţi, doar el mai trăia şi, implicit, nu mai avea cine să-l cheme în judecată după 15 ani. Pe citaţie scria "în vederea perimării", ceea ce înseamnă că procesul era repus pe rol pentru a putea fi închis definitiv, dar el nu avea de unde şti această procedură juridică.
Potrivit legii, perimarea se face la un an dacă părţile nu se prezintă la proces, nu după 15 ani. Citaţia din 2011 spune totul despre calitatea justiţiei din România.
SE POATE ÎMBĂTRÂNI FRUMOS
"De ce să cer certificat de revoluţionar?"
Ioan Şerban scrie - aproape perfect caligrafic - cu mâna stângă. Pe dreapta n-o mai poate folosi de la Revoluţie, când a fost destul de grav rănit. "M-au internat la Oprescu, la Municipal, m-au transferat la Floreasca, de unde, după ce m-au operat la mână şi la abdomen, am fugit. Nu am certificat, nu m-am dus să cer un capăt de aţă. De ce să mă duc? Ca să plăteşti dumneata, din salariu, bani pentru mine? Eu am fost fericit că pot face ceva ca să scăpăm de comunism. Mult l-am mai urât.
Ochii i se umezesc. Şi dă din mână de parcă ar dori să alunge o stafie. "Mi-au schimbat viaţa, dar nu mă las călcat în picioare", promite Ioan Şerban. Şi mă îndeamnă să gust din dulceaţa de smochine şi din cafeaua cu care m-a aşteptat, dar de care nu m-am atins, ascultându-l, vreme de câteva ceasuri. Frumos a mai îmbătrânit Ioan Şerban...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu